Jurnal de Bucureşti IV. Magia unui loc, magia unei emoţii

©fvf

Locul din imagine îmi aminteşte de entuziasmul pe care-l aveam acum câţiva ani pentru multe lucruri. Îmi aminteşte de un “eu” mai vechi de care mi s-a făcut dor fiindcă era pur şi simplu mai fericit. Dar înainte să cadă vreunul dintre noi în oala adâncă a melancoliei, vă spun că azi lucrez zi de zi să-mi recapăt acel entuziasm pierdut. Şi că, din zi în zi, pot vedea progresul. 

Anul acesta mi-am făcut o listă. Anul acesta am simţit, nu doar o dată, că nu-mi mai înţeleg exact contextul. Acum îmi dau seama că tot ceea ce se petrece acum e o perioadă de tranziţie, că e pur şi simplu ceea ce trebuie să fie.

Am rezonat foarte mult cu un fragment dintr-un articol scris de Diana-Florina Cosmin, editor şef Forbes:

“Oamenii ca mine – care sunt dominați de ,,resurse” și nu de „bani” – nu pot să stea pe loc, trebuie să se reinventeze constant, să-și pună la treabă talentul nativ spre studiu și, poate tocmai de aceea, m-am simțit mereu cel mai bine în momentul în care am fost pusă în situația de a-mi însuși niște abilități noi. Tristețile mele s-au vindecat mereu cu o carte bună pe o temă inedită, cu un curs practic de… orice sau cu un tip nou de antrenament. De câte ori am simțit că alunec în butoiul cu melancolie, mi-am pansat problemele cu provocări, nemulțumirile vechi cu subiecte fresh de studiu și blazarea cu entuziasmul unei teme noi și pasionante. Chiar dinainte să aflu că asta mi-era scris în stele, mi-era clar undeva în adâncul minții că nu mă voi opri niciodată din învățat.”

N-aş putea să descriu cât de mare mi-a fost zbuciumul, de-a lungul timpului, încercând să găsesc un singur lucru pe care să-l fac, încercând să “curăţ” calea spre productivitate renunţând la zeci de lucruri pe care am simţit tot timpul nevoia să le fac. Ba, mai mult, mi-am dat seama că în cele mai multe împrejurări nu te poţi baza decât pe tine, că acel “cel mai mult” pe care trebuie să-l faci trebuie să-l faci tu şi nici nu ar trebui să speri vreodată că ar putea să-l facă altcineva. Îmi vine în minte imaginea descrisă de Haruki Murakami în 1Q84: dacă eşti tu însuţi vârtejul de apă, nu mai trebuie să te mişti. Lucrurile şi oamenii vor veni spre tine.
Iar dacă unii oameni decid să plece din vieţile voastre, lăsaţi-i.

Aş putea însă numi sentimentul (sau zbuciumul) din fragmentul dat mai sus ca “sindromul” Sponge Bob fiindcă mereu am vrut să ştiu cât mai multe, să absorb informaţii din nenumărate domenii. Să cunosc, de exemplu, şi să ascult, totodată, cât mai multă muzică clasică. Să trec prin substraturile muzicii jazz şi să devin un fin cunoscător. Să citesc poezie, să citesc lucrări importante de psihologie. Să descopăr, să mă descopăr, să iau la rând cele mai bune cărţi de dezvoltare personală. N-am înţeles nici acum de ce ar alege cineva să judece o literatură care azi nu face decât să răspundă unei nevoi din ce în ce mai acute.

Sunt multe lecţii pe care viaţa ni le oferă la fiecare pas şi mai are destule rezerve pe care ni le va distribui în viitor. Ca să nu uit, îmi tapetez pereţii cu post-it-uri. Ca să nu mă întorc la sentimentul de deznădejde pe care l-am încercat când mi-am dat seama că lucrurile nu ajunseseră unde îmi dorisem, privesc în direcţii noi şi îmi readun curajul. E bine, e frumos, e practic şi sănătos să ştim cine suntem şi ce ne defineşte, fără să ascultăm în stânga şi-n dreapta de “noile tendinţe”, “succesul e doar la un pas distanţă” sau la orice pare frumos doar fiindcă ambalajul a reuşit să ne ia ochii.

Dacă-mi ascult inima, ştiu că acolo prea puţine s-au schimbat. Redescopăr acelaşi om care nu poate trăi fără să scrie şi descopăr o realitate pe care multă vreme am negat-o, deşi era realitatea mea de fiecare zi. Eram împărţită între domenii, oameni şi lucruri care, de fapt, nu-mi îmbogăţeau viaţa cu nimic (şi nu mă refer la ceva material).

Perioada de tranziţie, încă la început, nu e uşoară. Dar mă ajută să îmi clarific obiectivele. Nu au de-a face cu banii, nu au de-a face cu faima, nu au de-a face cu alţii. Au toate legătură cu mine, cu cine sunt acum, cu ceea ce trebuie să fac, zi de zi, pentru a-mi fi pur şi simplu bine. Un bine sănătos, un bine care nu are nevoie de foarte mult şi un bine care are nevoie de foarte multă linişte.

E drumul meu de la acest început de an şi-am simţit nevoia să-l împărtăşesc cu voi. E un drum pe care păşesc cu încredere, fiind inspirată în continuare de oameni care nu se mai tem să-şi recunoască însuşirile şi abilităţile. Nu le mai conturez după ceea ce cred că ar trebui să fie. Le îmbunătăţesc în vreme ce-mi ascult inima. Şi păşesc uşor. Fiindcă am obosit să alerg.

Şi ca să nu rămâneţi cu o stare de încrâncenare, Sponge Bob is in the house!

© www.nydailynews.com

Cu drag şi recunoştinţă,

Mic Dejun de Bucureşti

Distribuie...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

About the author

mm

Mihaela

Scriu despre creativitate şi, săptămânal, despre cărţi. În tot acest timp, lucrez şi la cărţile mele. Pentru colaborări şi mai multe despre ce fac, vă invit să vizitaţi şi...

View all posts

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *