IMG_1032

Căutătorul de aur. Mărturisiri. Jurnal de București

Cine ești? Ce te definește cu adevărat? Am crezut, multă vreme în copilăria mea, că vreau să devin regizor-scenarist. În mintea mea, mergeau mână în mână și nu am renunțat la idee decât abia atunci când, după liceul de limbi străine, am crezut că singura alegere e o facultate de același profil. La ATF se intra, se spunea, foarte greu și trebuia făcută pregătire în prealabil. Evident, fie nu mi-am dorit suficient de mult, fie mi-a fost teamă. Scriam mult când eram copil. Publicam în revistele școlii, în mici ziare. Era un fel de-a fi, un fel de-a exista. Mă îndopam cu povești în timp ce mă îndopam cu pufarine. Nu mă săturam de niciunele. Mi-a luat ani să-mi dau seama că aproape tot ceea ce am ales să fac mai târziu în viață mă ținea strâns legată de scris. Și a picta, pentru mine, e un fel de-a scrie. Blogul celălalt, blogul personal, a supraviețuit aproape zece ani. Revin uneori acolo, doar ca să mă mir cum știam să scriu înainte. Am descoperit însă că scrisul e ceea ce mă definește pe mine, e parte din natura mea de om. E rațiunea de a fi, alături de alte sentimente și valori care mă compun. Și azi, cu experiența multor ani trecuți, sunt mândră de ceea ce îmi place, de ceea ce am ales să fac și nu mă mai simt vinovată pentru ceea ce am ales, în alte perioade ale vieții să fac, crezând că există și altceva în afară de scris care să mă poată mulțumi la fel de mult.

sursa
“Il y a quelques mois j’ai acheté une grande maison. Celle de mes rêves les plus fous. Une belle et grande demeure, avec un très grand jardin, de grandes pièces, des grandes chambres. De l’espace, de la lumière, du calme puisque cette maison ne se situe pas à Paris. Pour le moment je garde encore le lieu pour moi. Mais elle est loin de Paris, dans une magnifique région que nous offre la France.

 

Mes enfants pourront sortir de la maison sans avoir à craindre les voitures, aller à l’école à pieds, faire du vélo dans les rues, devant la maison. Côtoyer des animaux, autres que des chiens et des chats, tous les jours. Manger de bonnes choses du jardin. Tous les jours. Respirer, prendre le temps, vivre.” – Stéphanie Zwicky
O mică întrerupere “a programului”, fiindcă fragmentul de mai jos e dintr-o postare de acum câteva zile:

“Fragmentul de mai sus, de pe un blog pe care-l urmăream acum mulți ani, vorbește despre liniște sau, mai bine zis, despre bucuria de a trăi în liniște. Pacea care vine din interior are nevoie, în ziua de azi, să fie însoțită și de o liniște a naturii, a ceea ce ne înconjoară. Ori liniștea, în 2016, a devenit un lux.

Mi-e dor să aud, la cinci dimineața, cocoșii cântând. Ba chiar mi-e dor să mi se facă frică de întunericul unei nopți adânci cu un cer înstelat. Acolo unde seninul e senin și unde cerul nu e ascuns de luminile stradale, de farurile mașinilor și de o poluare care ne amețește, zi de zi, oră de oră.

Sunt multe zile, deja săptămâni, de când îmi golesc casa. Donez haine, mă îndepărtez de obiectele de care nu mai am nevoie. Cine eram acum mulți ani avea nevoie de ele. Suplineam alte goluri cu obiecte. Cumpăram de dragul obiectelor frumoase, fără să mă întreb dacă am cu adevărat nevoie de ele.

Încarc cutii, sortez aproape continuu totul, din nou și din nou. Până la epuizare, până la eliberare. Sunt rămășițele unui eu trecut, unei versiuni care a existat acum multă vreme. Frenezia căutărilor s-a încheiat însă, iar echilibrul meu interior e însăși energia care îmi indică obiectele care nu fac decât să aglomereze inutil un spațiu și așa mic.”

Așa se fac schimbările, prin multă muncă, prin eforturi pe care îmi doresc să le fac și în scris. Nu m-am considerat niciodată un om perfecționist, dar m-am lovit de această barieră în scris, când nu las să vadă lumina zilei un fragment care nu mă mulțumește pe deplin. Ori tocmai aici, uneori, puțină infatuare (doar puțină) nu strică. Numai pentru a putea duce lucrurile bune la bun sfârșit.

Îmi place să cred că am ajuns, cât de cât, să mă cunosc. Știu când doare ce doare, știu că am și rezerve de putere și valuri de creativitate pe care nu le pot însă ademeni și folosi după bunul plac, nu întotdeauna. Știu însă, la final de zi, că sunt un om fragil. Că între copilul timid și adultul responsabil, un echilibru câștigat cu greu mă face o persoană care iubește liniștea. Am străbătut, mi se pare, un drum, o etapă importantă a vieții mele, un traseu năbădoios, greoi, cu multe căutări și poate nu întotdeauna la fel de multe răspunsuri. Iar acum, ca răsplată, aș vrea să cred, toate deciziile mele din trecut fac acest prezent care aparține liniștii. Iar eu, la final de zi, sunt recunoscătoare. Nu mai sunt “căutătorul de aur” al lui Le Clezio, nu-mi imaginez că sunt altcineva decât cine sunt. Zâmbesc. Și zâmbesc din adâncul inimii.

Distribuie...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

About the author

mm

Mihaela

Scriu despre creativitate şi, săptămânal, despre cărţi. În tot acest timp, lucrez şi la cărţile mele. Pentru colaborări şi mai multe despre ce fac, vă invit să vizitaţi şi...

View all posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *