no-sleep

Ce să mănânci când vecinii ţi-au inundat tavanul

E complicat să lucrezi de acasă. Aşa ajunge prânzul tău să fie compus din două îngheţate. Şi pe urmă lucrezi cu gândul la cea de-a treia, rămasă în frigider.

Sursa


Ascult cum câte o picătură se scurge în coloana care protejează ţevile din bucătărie. Pic, pic, pic. Nu ştiu alţii cum sunt, dar un tavan inundat nu e tocmai motiv de sărbătoare. Mi-am cunoscut însă cu ocazia asta, în urma post-it-urilor lăsate pe uşi, vecinii de pe şapte etaje. Asta dacă vreodată vreţi să cunoaşteţi oameni noi şi nu ştiţi cum. Am dat gata prima îngheţată ca un fel de răsplată pentru prima parte a zilei de lucru. Mai apoi, a doua, după ce au identificat etajele dintre care se scurge apa. Până încep reparaţiile mâine dimineaţă, mă încumet să ies la o porţie de aer irespirabil în timp ce iau cu mine şi cărţile pe care le-aţi ales voi din albumul acesta.

Şi, tot din categoria “nu ştiu alţii cum sunt”, nu m-am numărat niciodată printre cei cu un fler pentru lucruri administrative, rezolvări rapide de situaţie sau gestionarea cu eficienţă a unor situaţii pentru care alţi oameni par pur şi simplu construiţi. Eu sunt sau eram mai degrabă un om care vrea să-şi vâre nasul într-o carte şi să plece de acasă când o astfel de problemă se iveşte. Spun “sunt” şi “eram” fiindcă nu ştii niciodată în ce situaţii te mai trezeşti. Cert e însă după ce treci printr-o serie de astfel de lucruri, îţi dai seama că oricum se rezolvă şi cantitatea de stres pe care le-o aloci e semnificativ mai redusă decât atunci când te-ai mutat prima oară în aceeași casă.

Cert e că astfel de lucruri se întâmplă şi o să se tot întâmple. Până la noua strategie de locuire despre care se tot vorbeşte şi până la renovarea locuinţelor în condiţii de siguranţă, rămân astfel de întâmplări pe care le gestionăm cum şi când putem. 

Ceea ce vreau de fapt să spun şi nu reuşesc fiindcă aerul irespirabil mi-a intrat şi în creier e că trebuie mereu să ne amintim că existe probleme cu adevărat grave pe lume şi să fim, de asemenea, recunoscători pentru acoperişul de deasupra capului, chiar aşa, inundat. Fiindcă noi îl putem repara în vreme ce alţii nu au nici pereţii pe care să-i poată zugrăvi.

Şi mai spun ceva fiindcă mi se pare că empatia ar trebui reeducată: nu cred că mai avem voie azi, în 2016 şi în contextul unei lumi atât de zbuciumate, să ridicăm din umeri şi să spunem că n-avem nicio treabă cu copiii care mor de foame în Nigeria. Şi nu spun asta ca să mustrez, ci ca să amintesc că, de cele mai multe ori, o astfel de reacţie anihilează ajutorul pe care îl putem da celor de lângă noi.

Dar, gata, revin la ideea cu care pornisem la drum: când sunteţi inundaţi de vecini, serviţi câte o porţie zdravănă de îngheţată.

Dacă sunteți norocoși și aveți în casă pepene, tăiați o felie uriașă și înfundați-vă în ea nasul și urechile, ca să nu mai auziți bătăile de ciocon și ca să nu mai simțiți mirosul de ciment ud.

Se recomandă pungi de bomboane de ciocolată cu arahide. Le aruncați în partea de tavan neinundată și încercați să le prindeți cu gura.

Băgați la cuptor o prăjitură în care turnați toată esența de vanilie. În felul ăsta combateți nu doar mirosul de ciment, ci creșteți și temperatura casei în luna iulie. Când începeți să transpirați și sunteți în pragul leșinului, veți vedea cum începe să se usuce tavanul.

Luați o pungă de popcorn și mergeți la etajele superioare unde au început să spargă pentru a vedea pe unde curge apa.

Distribuie...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

About the author

mm

Mihaela

Scriu despre creativitate şi, săptămânal, despre cărţi. În tot acest timp, lucrez şi la cărţile mele. Pentru colaborări şi mai multe despre ce fac, vă invit să vizitaţi şi...

View all posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *