Mic dejun de Bucuresti

Pasiunile noastre pot aduce și bani. De ce nu trebuie să ne abandonăm visele

Copiii din Finlanda au câte 3-4 ore de școală pe zi. Fericirea lor e ceea ce contează cel mai mult pentru profesori, iar elevii finlandezi sunt pe primele locuri din lume în ce privește educația. Nu au teme pentru acasă. Sistemul e construit astfel încât să ofere o învățare de calitate în timpul orelor de curs. Nu despre cât de bine funcționează sistemul la ei aș vrea să vorbesc, ci despre cum reușim noi, ca mici copii, ca adolescenți, ca studenți sau ca adulți, să ne abandonăm visele.

Din lipsa de timp, din cauză că ne conving părinții, din cauză că ne convingem că pasiunile nu ne pot aduce bani. Construim, prin toate aceste decizii împotriva noastră, un sistem bazat pe câștig imediat și pe un succes conform definiției din carte. Și nu atingem nici succesul, și nici mulțumirea. Nu făcând lucruri care nu ne aduc niciun fel de mulțumire. Și nici devenind adulți independenți financiari, dar legați emoțional de un trecut în care erau fericiți.

De multe ori, ne abandonăm pasiunile chiar și în viața de adult. Renunțăm la lucruri care ne fascinează, care ne emoționează, care ne bucură fiindcă ni se pare că nu duc nicăieri. Fiindcă ne spunem că acestea nu ne garantează reușita și o sumă cu mai multe zerouri în coadă.

Am renunțat la multe astfel de lucruri căutând “ceva sigur”, ceva care să asigure un “venit sigur”. Dar abia atunci când am investit pasiune și muncă în ceea ce îmi aducea cu adevărat împlinire (scrisul, bineînțeles), am descoperit că e important timpul prezent, că dacă nu lucrez cu un rezultat anume în minte (chiar dacă există proiecte și planuri) și pe care nu-l las să-mi condiționeze fiecare mișcare, voi obține mult mai multă bucurie.

Știți expresia: “Follow your passion, the money will follow”? Credeam că e falsă fiindcă voiam să știu exact cât am de așteptat. Sunt din fire un om nerăbdător și încăpățânat, trăsături pe care am reușit să le îmblânzesc odată cu trecerea anilor fiindcă și ceea ce e din “naștere” poate fi uneori schimbat, dar e nevoie de muncă și voință.

Nu ne spune nimeni cât va dura și nimeni nu ne garantează că banii sau ceea ce ne dorim de la pasiunea sau pasiunile noastre o să ajungă la timpul dorit. Ce e sigur? Că dacă nu lucrăm cu aceste obiective în minte, vom fi împliniți făcând ceea ce ne place.

M-am luptat multă vreme cu idealul acesta al unei vieți în care faci doar ce-ți place. Dar deși știam că nu trebuie să fie o luptă, că nu trebuie să simți că se destramă tot în jurul tău (de la prietenii până la pasiune în sine), m-am încăpățânat să continui. Din fericire, aceea era doar un soi de pasiune și depindea de creativitatea mea pe care de atunci am început s-o redirecționez, s-o aduc mai aproape de sufletul meu, nu de ceea ce îmi doream să fiu fiindcă încercam să ating un ideal.

Orice astfel de călătorie de explorare își merită sacrificiile fiindcă nu cred că m-aș fi reîntors la scris cu atâta pasiune. Sau, cine știe, poate că există un astfel de drum scris în stele și suntem sortiți să tot căutăm.

Dar căutarea aceasta mi se pare importantă, explorarea asta care ne ajută să descoperim cine suntem și care ne ajută atât de mult să creștem. Curiozitatea ne hrănește munca și ne ajută să avem idei cât mai bune. Inspirația ne ocrotește ca pe niște copii cuminți dacă nu ne așezăm la masa de lucru supărați pe noi și pe tot ce ne înconjoară.

Și încredere. O, dar aici ar trebui să scriu un articol întreg. Căci trebuie să avem încredere deplină în toate aceste drumuri pe care vom ajunge în cele din urmă să le simțim cu inima, să le ascultăm ca pe un metronom care ne spune care e ritmul potrivit.

Sunt lucruri care se învață în timp, dar numai făcând, numai explorând, numai păstrând vie curiozitatea aceea de copil pentru care nu am mai avut timp atunci când eram mici și nici mai târziu când școala știrbise mai tot ce era de știrbit.

Textul de azi este, așadar, despre cât de important e să ne urmăm pasiunile, despre cât de important e să credem că vom găsi și modalități de a obține bani din asta (fiindcă independența financiară sau câștigurile suplimentare într-o lume imprevizibilă ne ajută – să recunoaștem – să dormim mai bine noaptea și țin de decizii pe care trebuie să le luăm ca adulți), despre cât de multă mulțumire ne aduce fiecare moment în care facem ceea ce ne place mult de tot.

Vă aștept, oricând și cu drag, poveștile de viață și experiențele. Și bine v-am regăsit pe noul blog cu noua înfățișare care mă bucură nespus!

Distribuie...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

About the author

mm

Mihaela

Scriu despre creativitate şi, săptămânal, despre cărţi. În tot acest timp, lucrez şi la cărţile mele. Pentru colaborări şi mai multe despre ce fac, vă invit să vizitaţi şi...

View all posts

5 Comments

  • Oaaaaa, sa intru pe blog si sa gasesc aceasta schimbare! E wow-wow!
    Asa-mi ofera placere blogurile luminoase, cu font-uri si incadrari potrivite, ah! Iti multumesc pentru asta, mi-a luminat dupa-amiaza aceasta belgiano-olandeza, care-i destul de intunecata si friguroasa in ultimele zile.

    Cat despre pasiune si bani, mereu mi-a placut sa invat ceva nou, sa ajung sa cunosc cat mai multe despre domeniul respectiv, o curiozitate pe care nu aveam cum sa o opresc, iar asa cum viata isi urmeaza cursul, asa o face si pasiunea, caci din toate pasiunile avute am reusit mai tarziu sa am un venit, poate mai mic, uneori neasteptat de mare, dar au venit si banii, desi n-au fost un scop, i-am luat ca o consecinta (parca tot aici am citit si fraza asta :P). M-au ajutat sa imi finantez alte hobby-uri, sa imi permit carti noi si activitati care au dus mai apoi la formarea altor pasiuni si tot asa, un ciclu care nu s-a oprit nici macar acum.

    In prezent ma bucur de reusitele celei mai mari pasiuni ale mele, coptul, o pasiune in care am incercat sa investesc constant, indiferent de numarul enorm de prajituri arse in trecut (aveam un cuptor pe gaz in ro, cat varsta mea, iar cum am crescut fara maica-mea jumatate de viata, n-am avut la cine sa trag cu ochiul sa nu mai ajung sa gresesc atata si sa selectionez retetele gasite pe internet). Apoi, cand m-am mutat, avea mama un cuptor nou-nout, electric, pe care nu-l folosise deloc, asa ca mi l-a pasat in intregime. Si atunci a inceput adevarata aventura, caci in paralel incercam sa ma integrez in Belgia, sa invat limba neerlandeza si sa merg la universitate. N-am reusit cu universitatea, am avut un semestru ingrozitor, in care nu am avut timp nici de mine, daramite de pasiuni, iar atunci m-am privit in oglinda si mi-am recunoscut ca eu nu pot trai asa, fara sa am timp nici macar de activitatea care-mi aduce atata placere, facutul de prajituri.

    M-am convins ca toti banii pe care i-as fi castigat daca as fi devenit, in final, web developer, nu m-ar face la fel de fericita precum aceasta activitate privita cu suspiciune si ca fiind doar pentru cei nescoliti sau saraci. Asa ca m-am ridicat in picioare, i-am spus si mamei, iar a doua zi m-am dus la directoare sa-mi prezint “demisia”. Era o zi ploioasa, dimineata devreme, am trecut pe langa cladirea in care ar fi trebuit sa am ore, mi-am inghitit putin lacrimile si-am mers inainte. Stii cat de eliberata m-am simtit cand am semnat renuntarea mea la scoala? Parca abia atunci am inceput sa respir, pentru prima data in ultimele luni.

    N-a fost usor nici de atunci incolo, ca un semestru am stat deoparte, era prea tarziu sa ma inscriu la cursurile de patiserie, asa ca am mai avut si cateva momente de indoiala sau depresive. Dar si cand au trecut toate acestea si-am inceput scoala… parca inghitisem o oala cu incredere, asa m-am simtit.

    De atunci viata si-a urmat cursul, incercam sa-mi gasesc un job in paralel cu scoala, dar mai sus de facut curatenie nu reuseam sa gasesc. Le-am facut pe toate, pana la urma, cat sa ies la liman, apoi m-a gasit jobul acesta fain pe care-l practic in prezent, intr-un concept cu totul nou si unic in Belgia si Olanda. Nu stiu ce-am facut sa-l merit, caci auzisem discutii la scoala cum ca multi au solicitat pentru jobul acela si n-au mers mai departe, in schimb eu nici macar un click pe site n-am dat, doar dupa ce am acceptat oferta si am inceput aceasta noua aventura.

    Sunt constienta ca n-am sa ma opresc aici, jobul m-a ajutat sa las bariera limbii deoparte si sa-i fac pe ceilalti sa aiba incredere intr-un strain (sunt singura straina de la job, din peste 40 de angajati), ma ajuta in prezent sa imi achit datoriile catre mama, adica plata tuturor cursurilor independente urmate aici, cele de limbi straine si de patiserie, dar si sa mai cresc o alta pasiune, cea a florilor de hartie.

    E faina viata, ah, cat e de faina! Poate doar ceva oameni mai deschisi sa avem alaturi, sa ne mai impinga putin de la spate si sa capatam gramul ala de incredere de care avem nevoie pentru a ne urma inima, si nu ratiunea.

    • Raluca, m-a bucurat aşa de tare comentariul tău (o poveste de poveste!) încât i-am oferit un timp anume şi mi-am făcut un ceai special pentru a-l citi din nou şi pentru a-ţi răspunde. Ţi-am citit şi-ţi citesc blogul cu mult entuziasm şi cu multă plăcere, mă minunez şi-mi vine să aplaud când văd ce minunăţii ai mai scos din cuptor sau ce fel de creme şi glazuri reuşeşti să faci. Mă bucur că ai scris şi aici despre tot ce a însemnat această călătorie, despre cât de lungă a fost şi despre cum continuă să fie cu provocări şi bucurii, în acelaşi timp. Aşa e, deciziile pe care le luăm cu inima ne duc până la urmă unde trebuie, dar ne trebuie tot timpul un curaj mare, mare. Şi de-asta te admir fiindcă eu n-am tot timpul aşa de mult curaj, abia-n ultimii doi ani mi-am regăsit sau am reconstruit, mai bine zis, încrederea în ce pot face (şi asta după multe, multe căutări şi-o perioadă luuungă-n care-mi pierdusem încrederea).

      Cred că e important să ne oferim mereu timp să ne cunoaştem pe noi şi să ne redescoperim fiindcă ne schimbăm odată cu timpul şi odată cu experienţele prin care trecem.

      Şi ca să revin la ce spuneam despre lunga călătorie, despre asta e vorba până la urmă, despre cum învăţăm să avem răbdare cu noi şi cu experienţele din viaţa noastră, despre cum reuşim să învăţăm lucruri şi să avem încredere că vom ajunge unde ne dorim. Şi cât de frumos se leagă toate când ne lăsăm astfel ghidaţi!

      Îţi mulţumesc mult de tot pentru aceste rânduri, mi-ai bucurat seara şi-o să se bucure şi omul iubit care mi-a făcut acest site ca o bucurie!

  • Inca din generala visul meu a fost sa locuiesc in Franta. Se poate sa fi fost de vina cursurilor de franceza cu o profesoara pasionata si pasionanta. Se poate sa fi fost dorul meu de duca. Apoi am vrut neaparat sa ma fac doctor in Franta. Again, motivatia ramanea obscura la varsta de 9 ani. Nimeni nu m-a luat in serios in afara de parintii mei (provin dintr-o familie simpla, de bucatari) care au crezut in mine mereu.
    Am luptat, am muncit, m-am zbatut, m-am lovit de prejudecati (aparent o fata de bucatari nu poate face medicina) si am intrat la facultate la Cluj. So far so good. Am vrut sa renunt dupa semestrul 1 ca prea erau multe de invatat, timp de 6 ani, incepeam sa am indoieli. Tata m-a sustinut in felul lui amuzant si cinic : “Madalina, medicina sau tigaia! Tu decizi.” (urasc gatitul). Nu am renuntat, am plecat la congrese, la schimburi de experiente, am vizitat tari la care nici nu visam in liceu, mi-am facut prieteni peste tot, m-am descurcat, am absorbit alte culturi, am invatat sa traiesc. Pe o plaja din Brazilia, intr-o piata de noapte din Taipei, in templul lui Hatshepsut si in muzeul d’Orsay mi-am spus : “Daca mor acum, mor fericita!”.
    Apoi am avut un an Erasmus in Franta unde am descoperit addictologia (ramura relativ noua si semi-osbcura a medicinei) si am stiut ca asta vreau sa fac pentru tot restul vietii. Am treminat facultatea si m-am pregatit pentru examenul de rezidentiat din Franta, in paralel. Cate nu mi-au auzit urechile de la “rude” : “Ce o sa faci acolo? Singura printre straini…niciodata nu o sa fii una de-a lor. Ramai aici, o sa-ti fie bine!” (pe naiba!). Si am plecat sa fac rezidentiatul de medicina generala la Strasbourg, cu o valiza, 1000 de euro si o inima plina de vise. Nu cunosteam pe nimeni in Strasbourg.
    Intre timp am terminat rezidentiatul, nu fara anumite greutati, cu multe handicapuri aduse de “acasa” si corectate partial. La terminarea rezidentiatului aveam 2 optiuni : sa fac inlocuiri de medicina generala (blearch!) sau sa lucrez in inchisoare. Noa, la asta nu ma gandisem. Cum ar fi sa lucrezi in inchisoare? (let’s face it nimeni nu se trezeste intr-o dimineata, zicandu-si : “O sa lucrez in inchisoare!”) Eram curioasa si entuziasmata. Pentru prima oara parintii nu m-au sustinut, iubitul nici atat iar prietenii erau dubitativi. Asa ca am renuntat la prieten, am ignorat parerea celorlalti si am inceput sa lucrez ca medic de penitenciar! And it blew my mind! I love it!
    Iar dupa un an jumate am avut o oferta de la unul dintre spitale pentru a lucra pe addictologie. Asa ca acum lucrez la spital si in inchisoare, incercand sa ajut oameni “speciali”. Pentru ca pacientii mei nu sunt ca altii. Sunt artisti, outsideri, oameni abandonati, batuti de viata, si nu numai, dar cu vise! Si au oamenii astia niste vise si o creativitate de ma minunez in fiecare zi. Pe de alta parte imi reamintesc zilnic ce noroc am avut si am eu. Si de 3 ani calatoresc si lucrez cu oameni minunati. Am colaborari cu medici geniali si pacientii au incredere in mine.
    Simt ca am reusit chiar daca in proces am pierdut pene, iubiti, prieteni, rude. Dar visul nu mi l-a luat nimeni si am castigat atat de mult!
    Acum mi-ar placea sa ma mut in Elvetia si, again, toata lumea se umfla-n pene. Stiu ca nu o sa fie usor, ca o sa iau totul de la zero (dar cu mai multa experienta), ca o sa intamnesc oameni frumosi si ca o sa fac lucruri bune si acolo pentru ca eu no tengo fronteras! 🙂

    • Nu ştiu în câte grade aş putea să-mi măsor bucuria. Ca şi în cazul Ralucăi, sunt nespus de bucuroasă să descopăr curajul de care ai dat dovadă şi mi se pare minunat că ai ştiut să crezi atât de mult în tine şi în ce vrei. Ştiu că cei din jur se opun adesea schimbării şi ştiu că o fac fiindcă ne vor binele, dar, pe de altă parte, fiindcă necunoscutul îi sperie la fel de tare sau mai mult decât pe noi. Şi-atunci auzim multe “nu”-uri şi “de ce”-uri. Îţi mulţumesc mult pentru toate cuvintele mărturisite aici şi mi se pare fantastic faptul că descoperirea ta a venit după multe drumuri şi după multe încercări pe care le-ai făcut numai şi numai pentru tine. Şi e munca aceasta fabuloasă pe care nici nu mi-o pot închipui care te-a răsplătit constant. Şi cât e de frumos, din nou, tot ce mi-ai scris. Îţi doresc în continuare tot binele şi să continui să-ţi îndeplineşti visele cu la fel de multă convingere şi la fel de mult entuziasm!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *