pope

Jurnal de Bucureşti: Îndrumar de regăsire

Citesc zilele acestea despre principii, despre construirea unui trunchi solid pe care să nu-l zdruncine nici vântul. Ştiţi, eu sunt o fire mai vulcanică şi încăpăţânată. M-am potolit cu trecerea anilor, mi-am asumat mai multe, am înţeles mai multe. Şi mi-e mai puţin teamă să îmi îndeplinesc singură visele. Mi-e mai puţin frică să cer, să sper, să cred că mi se poate întâmpla şi  mie. Fiindcă nu ne credem adesea în stare. Dar apoi facem şi vedem că se poate. Şi ne doare, sigur, când alţii cred că nu suntem în stare. De la profesori care ne “strică” spunându-ne că nu vom intra la facultatea dorită. O spun gratuit, rău-voitor, când notele reflectă totuşi toate şansele de a intra acolo.  Până la prieteni apropiaţi care-ţi pun degetul pe-o rană şi presară un strat fin de sare. Că poate nu ştiai sau încercai să uiţi că doare. Numai că toate experienţele astea sunt atât de ale noastre, alături de vise, încât nimeni nu are voie să le ciuntească, să încerce să le îndrepte, să ne facă să credem altceva decât ceea ce credem deja. Ne aparţinem, avem un drept esenţial la a fi exact aşa cum suntem fără a răni în mod voit pe nimeni în parcursul nostru. Suntem ai noştri, cu bune şi cu rele, şi avem dreptul de a urma un drum pe care să-l descoperim, pas cu pas, pentru prima oară. Căci până nu mergi pe o cale nu o poţi înţelege şi nu o poţi pricepe. Şi regretul de a nu-ţi fi ascultat inima şi instinctul doare la nesfârşit, doare peste ani când ştii că ai făcut un ocol uriaş ca să ajungi acolo unde ţi-ai dorit. Regreţi timpul în care n-ai învăţat ce ţi-ai fi dorit şi reuşeşti, până la urmă, să te scuturi de acele regrete şi te transformi azi într-un burete. Vrei să înveţi tot, să recuperezi şi să te dezveţi, totodată, de tot ce te-a ţinut pe loc.

Mi-am făcut liste. Multe. Am lăsat deoparte proiecte. Le-am filtrat. Pe unele le-am abandonat temporar. Pe altele le cântăresc în palmă, le întorc pe toate părţile. Ştiu că nu le va face nimeni în locul meu şi-mi ofer răbdare. E din nou o vreme în care-mi doresc să mă afund în muncă. Să văd din nou crescând sub ochii mei rezultatele unei munci invizibile pentru lume.

Să-mi fiu un pic mai dragă când nu mă împac cu alte lucruri. Să-mi amintesc că-mi sunt prieten bun. Să ţin cu mine. Să-mi ţin partea când sunt arătată cu degetul pentru greşeala de a fi făcut o rană, de-a nu fi ascultat. Să-mi iert mie şi să sper că iertarea merge în două direcţii. Că se învaţă răbdarea. Şi să mă scufund în muncă, mai mult ca niciodată.

Distribuie...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

About the author

mm

Mihaela

Scriu despre creativitate şi, săptămânal, despre cărţi. În tot acest timp, lucrez şi la cărţile mele. Pentru colaborări şi mai multe despre ce fac, vă invit să vizitaţi şi...

View all posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *