Sindromul impostorului: ce este şi cum puteţi scăpa de el?

M-au prins multe articole pe această temă şi am preferat să citesc mult înainte să vă scriu, deşi nu e prima oară când descopăr, cu detalii, ce înseamnă sindromul impostorului, cum se manifestă, în ce feluri ne poate afecta cariera, încrederea în noi sau alte aspecte ale vieţii de zi cu zi. Aş recomanda oricui azi să caute surse de calitate pentru a se informa cu privire la relaţiile dintre oameni, metode pentru o mai bună organizare şi o mai mare eficienţă a noastră, fără ca asta să însemne literatură motivaţională de proastă calitate. Recomand surse precum cărţi scrise de psihologi, site-uri specializate construite de experţi şi exerciţii care să ne ajute să îmbunătăţim orice identificăm ca având loc şi nevoie de mai bine.  Un exemplu util din psihologie care vă poate ajuta e, de exemplu, cum să recunoaşteţi o persoană narcisistă sau cu o personalitate narcisică. Contrar opiniei generale, un narcisist nu e doar persoana căreia îi place mult de ea, ci o persoană lipsită de empatie şi cu tendinţe manipulatorii. Şi fiindcă mare e grădina în care trăim cu toţii, vă las două exemple de astfel de articole şi surse care vă pot ajuta să identificaţi mai uşor astfel de oameni şi de relaţii nocive: “Narcissistic Personality Disorder” şi “6 semne că ai în preajmă un narcisist“.

Să revenim însă la subiectul nostru de azi. Poate că vi se întâmplă des să credeţi că nu sunteţi suficient de buni sau de bune la ceea ce faceţi. Poate că vă întrebaţi ce căutaţi în acel loc, cum de nu şi-au dat încă seama că de fapt nu aveţi ce căuta acolo. Când sunteţi apreciate (o să vorbesc la feminin nu doar pentru că mare parte din cititori sunt femei, ci şi pentru că sindromul impostorului e preponderent întâlnit în cazul nostru), vă spuneţi că sigur nu e adevărat acel compliment. Nu ştiţi cum să primiţi laudele, nu aveţi încredere în ele şi vă miră propriul succes. Paşii pe care-i faceţi în direcţia potrivită vă sunt nesiguri din motivele greşite: sindromul impostorului e de vină.

Sigur că acest sentiment de culpabilitate e moştenit din contextul social, sigur că inegalitatea de gen persistă, însă astfel de factori nu trebuie să servească drept factori care să ne permită să menţinem aceste bariere psihologice care ne ţin în loc.

Despre sindromul impostorului a scris mult şi Sheryl Sandberg, CEO Facebook, în cartea sa, Lean In.

“Bărbaţii sunt felicitaţi tot timpul când sunt ambiţioşi şi puternici şi de succes, dar femeile care demonstrează aceleaşi trăsături au parte adesea de o penalizare socială. Realizările femeilor au un preţ. Frica e la rădăcina atât de multor bariere pe care le întâmpină femeile. Frica de a nu fi plăcută. Frica de a nu face alegerile greşite. Frica de a nu atrage atenţia negativă. Frica de a cere prea mult. Frica de a fi judecat. Frica de eşec. Şi sfânta treime a fricii: frica de a nu fi o mamă/soţie/fiică rea”.

“În ciuda faptului că au realizat foarte multe, femeile nu par să scape de sentimentul că e doar o chestiune de timp până când cineva o să descopere cine sunt cu adevărat – impostoare cu abilităţi sau aptitudini limitate”.

“Un motiv pentru care femeile evită extinderea sarcinilor de lucru şi noile provocări e faptul că îşi fac prea multe griji întrebându-se dacă au sau nu abilităţile pe care le cere noul job. Asta poate să devină o profeţie autoîmplinită, ţinând cont de faptul că atât de multe abilităţi sunt deprinse lucrând”.

Pentru Leanin.org, Amy Cuddy explică:

“Impresia generală că nu aparţinem – că i-am păcălit pe ceilalţi astfel încât să creadă că suntem mai capabile şi mai talentate decât suntem în realitate – nu e neobişnuită. Cei mai mulţi dintre noi au trăit-o, cel puţin într-o oarecare măsură. Nu e doar tracul de scenă sau anxietatea performării; mai degrabă, e convingerea profundă şi uneori paralizantă a faptului că ne-a fost oferit ceva ce nu am câştigat şi pe care nu-l merităm şi că la un moment dat vom fi demascaţi.”

În afară de faptul că practice makes it better şi că avem responsabilitate astfel de a lucra cu noi înşine, de a ne depăşi temerile, Amy consideră că pe măsură ce suntem mai conştiente de fricile noastre, cu cât vorbim mai mult despre ele şi cu cât mai deştepte devenim cu privire la cum acţionează acestea, cu atât mai uşor ne va fi să le dăm la o parte data viitoare când se ivesc.

În ce priveşte acelaşi sentiment că am săvârşit o fraudă, Erik Barker, fondatorul blogului Barking Up The Wrong Tree, scrie:

“Te dărâmă chiar şi critica constructivă pe care o vezi ca o dovadă a ineficienţei tale?
Când câştigi, simţi în secret că i-ai păcălit din nou?
Te temi că e doar o chestiune de timp până când vei fi demascat?”

Şi aminteşte câteva dintre lucrurile pe care ni le spunem:

“Nu ai ce căuta aici.
 Nu eşti suficient de bun(ă).
 Ai avut noroc.
O să-şi dea seama că nu eşti chiar atât de deştept/deşteaptă.”

Deşi sindromul impostorului a fost descoperit şi numit în 1978 de psihologii Pauline Clance şi Suzanne Imes, din acel moment şi până în prezent, situaţia nu s-a schimbat prea mult, dimpotrivă.

 

Pericolul cel mai mare al convingerii că nu eşti suficient de bun e că va deveni realitate (profeţia autoîmplinită).

Efectele nocive asupra felului în care ne înţelegem munca? Vom lucra de 2-3 ori mai mult şi mai din greu pentru a ne simţi cu mult mai pregătite, vom fi atente la cel mai mic detaliu, vom supra-analiza orice critică sau sugestie şi ne vom trezi că stagnăm în loc să avansăm. Scăpăm oportunităţile din mâini de teamă că nu suntem suficient de pregătite şi aşteptăm, în schimb, momentul în care vom fi gata 250%.

Dacă avem succes, credem că am avut noroc şi dacă nu avem succes, ne spunem că exact asta urma să se întâmple fiindcă nu am fost pregătite.

Acest jonglat e periculos şi nefast pe mai multe planuri. Ca să scăpaţi de aceste convingeri, treceţi zilnic pe listă acele lucruri pentru care sunteţi recunoscătoare, recompensaţi-vă prin mici cadouri simbolice (o cafea bună, o plimbare în parc, o carte nouă) şi uraţi-vă “Felicitări, chiar eşti tare!” când vi se întâmplă un lucru bun la serviciu sau în ce priveşte proiectele personale.

Atunci când, dimpotrivă, ceva nu iese cum v-aţi fi dorit, analizaţi ce aţi fi putut face diferit, fără să daţi vina pe voi înşivă. E cea mai bună metodă de a deveni mai bun în orice pentru că eşecul nu e eşec, ci lecţie, oportunitate de învăţare. Dar e nevoie de exerciţiu pentru a privi lucrurile astfel.

Faceţi liste cu realizările voastre, oricât de mici vi se par sau oricât de mult aţi încerca să le minimizaţi importanţa. Fiţi în competiţie doar cu voi înşivă, dar nu uitaţi, totodată, de compasiunea pentru propria persoană. Aveţi răbdare şi încredere, lucrurile bune se vor întâmpla şi cele mult visate vor veni exact la momentul potrivit.

Până atunci, spor la treabă, pentru că succesul vine din muncă, nu din noroc, iar cel obţinut prin manipulare e trecător şi lipsit de orice răsplată de valoare!

 

Distribuie...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

About the author

mm

Mihaela

Scriu despre creativitate şi, săptămânal, despre cărţi. În tot acest timp, lucrez şi la cărţile mele. Pentru colaborări şi mai multe despre ce fac, vă invit să vizitaţi şi...

View all posts

2 Comments

  • Multumesc, Mihaela! De sindromul impostorului sufar si eu pentru ca nu am fost suficient laudata la timpul potrivit (lauda nu in sensul ridicare in slavi a unor calitati inexistente, ci aprecierea onesta a unor reusite pe care le-am avut in decursul timpului). Tot ce am primit am zis ca a fost pe noroc, insa treptat m-am mai maturizat si am observat ca unele lucruri le-am facut, nu au fost pure intamplari…

    Weekend placut in continuare!

    • Irina, cu multă plăcere! Să ştii că lucrurile acelea făcute nu sunt pure întâmplări, iar coincidenţele sunt micile (sau marile!) porţi pe care ni le deschide universul când muncim şi când, mai pe englezeşte, we mind our own business. Sfat bun pe care îl aplic zi de zi şi care aduce multe recompense pe multe planuri!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *