hands-926234_960_720

Am un obicei care mă ţine pe loc. Şi cred că nu sunt singura care-l are

Nu vă imaginaţi că e dormitul până la prânz. Sigur, şi ăsta e un obicei care pe mulţi oameni îi ţine pe loc. În mijlocul patului, mai exact. Dar nu despre asta e vorba fiindcă, din fericire, reuşesc să fiu o fiinţă cât de cât matinală.

Îmi fac griji. Acesta e obiceiul meu care îmi ocupă spaţiul mental şi, în felul acesta, dă la o parte idei care ar avea toate şansele să mi se strecoare în minte şi să mă facă un om mai odihnit şi, eventual, milionar. Dar îmi petrec parte din vreme gândindu-mă că o situaţie s-ar putea petrece altfel decât mi-aş dori, că dacă şi cu parcă. Ştiţi povestea. Din fericire, există doar anumite aspecte ale vieţii care stârnesc astfel de obicei vechi care se încăpăţânează să reziste. Sigur că, pe de o parte, cu toţii ne facem griji, dar cred că avem mai mult ca niciodată nevoie să fim ancoraţi în realitate şi, altfel spus, să nu ne facem griji cu privire la ceea ce nu există.

Nici eu n-am abilităţi de cititor în stele şi dacă ştiţi pe cineva, atunci probabil aceea e şi singura persoană care îşi poate face sau nu griji, ştiind ce urmează să se întâmple. De la lucruri mărunte până la mai mari, sunt situaţii în care mă trezesc prinsă de acest obicei. În schimb, există momente pe care îmi amintesc să le tratez fără greutate cu indiferenţă, detaşare sau obiectivitate fiindcă experienţa m-a învăţat că va fi bine, că pot face acel lucru, că nimic rău, greşit, incorect nu o să se întâmple.

Teama asta care se naşte odată cu o situaţie nouă cred că vine încă de pe băncile şcolii când profesorii aveau “bunul” obicei de a ţipa la noi, de a ne face să credem că odată cu ascultarea lecţiei, prima greşeală va aduce şi potopul din care vom scăpa numai dacă ne construim o arcă, precum Noe.

Îmi amintesc cu precizie cum îmi tremurau foile în mână când eram ascultată la istorie (la istorie!), cum profesoara extrem de agresivă verbal (dar ce ştiam noi pe atunci, aşa erau profesorii!) inducea frica, groaza, folosindu-se de o autoritate de care nu ar fi avut nevoie pentru a fi un dascăl bun. Dar ce ştia şi biata profesoară, probabil, dacă aşa alesese să îşi predea materia.

De-acolo şi tendinţa de a da înapoi în caz de conflict, de-acolo şi teama de autoritate. Ia un copil timid şi educat şi apucă-te să urli la el, ca profesor. Sigur că astfel de situaţii sunt interzise în ţări cu sisteme educaţionale puse la punct (pe care reuşim să le criticăm în ciuda faptului că an de an ne tragem singuri preşul de sub picioare prin rezultate îngrozitoare la examenele de final de ciclu gimnazial).

Frica vă poate ţine, aşadar, pe loc. Dar trebuie să faceţi loc experienţei pentru a învăţa că dincolo de un hop sărit, de un obstacol doborât, se află o variantă mai puternică a voastră. Mintea trebuie să ia pauze, să se odihnească, să nu ronţăie dimineaţa şi seara griji peste griji cu privire la ceea ce nu există, să nu se autoconvingă că va fi aşa şi nu altfel. De-asta ancorarea în prezent (readucerea cu picioarele pe pământ) e necesară. Meditaţia, lectura, un sport preferat, odihna departe de factorii zilnici care ne perturbă sunt necesare.

Şi când e linişte şi curat, idei noi şi frumoase îşi fac loc, creativitatea şi gândurile bune se simt ca la ele acasă, iar voi o să vă descoperiţi deja o variantă mai zâmbitoare şi, desigur, cu mai puţine griji.

Distribuie...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

About the author

mm

Mihaela

Scriu despre creativitate şi, săptămânal, despre cărţi. În tot acest timp, lucrez şi la cărţile mele. Pentru colaborări şi mai multe despre ce fac, vă invit să vizitaţi şi...

View all posts

2 Comments

  • Da, Mihaela, I feel you! E o boala de care incerc sa ma vindec si eu: grijile pe care mi le fac in legatura cu aproape orice (daca nu a iesit bine, daca isi face o impresie proasta, daca am spus o prostie, daca nu o sa reusesc, daca nu e bine, daca nu ma mai iubeste, daca inmultit cu aproape tot ce ma inconjoara). Da, un antidot a fost sa nu-l ignor, sa-l accept ca e acolo si ca ma terorizeaza, dar sa duc pana la capat ce am de facut si de zis. Daca iese bine, e tare motivant. Daca iese prost, e de doua ori mai aiurea. Cred ca se leaga si de combinatia fatala introvertit plus timid, pe langa profesorii care mi-au dat dureri de inima si de “sa iti vezi de treaba ta ca e mai bine”, “stai cu manutele la spate” altfel iese prost.

    • Ei, la acel moment motivant trebuie sa ne gandim si sa ne amintim cand ne mai facem astfel de griji. Lucrurile au o ordine a lor, indiferent de grijile noastre. Dar cum am zis mai sus, asta am nevoie sa-mi reamintesc si eu frecvent, caci mai usor te lasi prins de noianul grijilor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *