macbook-925387_960_720

Cum reuşim cu brio să nu ne înţelegem unii pe alţii

Încerc să am în lista de prieteni de pe Facebook oameni care iubesc cartea. Mi se pare mie un criteriu bun. Ca în cazul florilor. Iubeşti florile, iubeşti oamenii. Iubeşti cărţile, iubeşti oamenii. Căci dacă e ceva extrem de puternic care ne ajută enorm să devenim empatici, atunci lectura e acest lucru. Depinde, desigur, şi ce anume citim. În orice caz, când scriu cu patos un status pe Facebook (se întâmplă rar, dar se întâmplă), nu pot să nu mă tem puţin de acei oameni care parcă aşteaptă să le arunci mingea la fileu.

Vor comenta, contrariaţi, având cu totul alte principii decât ale tale. Ceea ce e în ordine, dar nu cred că Facebook-ul, poate şi pentru că am puţin peste 500 de oameni în listă, trebuie să fie această grădină în care să ne exprimăm opiniile într-o manieră diferită (a se citi agresivă) de cea de care ne-am folosi în viaţa reală.

Şi ajung şi la ceea ce voiam să spun: cel mai întristător mi se pare când cineva citeşte ceva şi nu pricepe (sau refuză, mai bine zis, să citească) ce ai scris. Se ştie: auzim ce vrem, înţelegem cât ne dorim. Şi cu argumente care se bat cap în cap, cu lucruri care nu-şi au locul şi nici rostul, încearcă să-ţi demonstreze nu se ştie exact ce fiindcă oricum nu are nicio legatură cu ce ai scris.

Căci tu, mirat, de cealaltă parte, ai vrea să închizi fereastra, dar n-ai cum, căci e statusul tău, sunt rândurile tale sub care se aştern acum degete ameninţătoare.

Ce-oi fi vrut să zic n-am zis bine? Recitesc, dar e bine. Alţii au înţeles. Alţii au văzut dincolo de micul cerc. Căci despre asta e, despre micile cercuri dincolo de care nu vrem să ne scoatem nasul, căci în cercuri e întotdeauna bine, e cald, ştim cum stau lucrurile şi e totul simplu. Ori să o iei pe altă cale, să încerci lucruri noi, să încerci să analizezi înainte să judeci, ei… asta-i cu totul altă poveste. Una nu la fel de simplă.

Nu ştiu prea bine ce instrucţiuni ar fi necesare cuiva care riscă să facă parte din categoria analfabetismului funcţional. Văd des asta în mediul online şi îmi amintesc de dezbaterile pe care le făceam în timpul masterului. False argumente, deducţii eronate şi bălării nesfârşite amintesc de un adevăr: românului îi place să se audă vorbind şi, de câţiva ani încoace, să îşi vadă rândurile scrise la nesfărşit, chit că fără cap, fără coadă, dar mai ales fără logică.

Şi cred că ne-ar mai trebui răbdare. Răbdare să încercăm să înţelegem, să disecăm, să digerăm un text. Să ne întrebăm dacă nu cumva e şi o doză de adevăr în adevărul altuia. Dacă nu-i şi o nuanţă de gri în albul-alb sau negrul-negru din cercul nostru. Aşa, m-am răcorit. Dar dacă vă confruntaţi şi voi cu astfel de situaţii, păstraţi-vă energia pentru voi şi nu încercaţi să-i convingeţi pe aceşti oameni de ceea ce aţi vrut să spuneţi.  Ei vor fi cei care vor insista, vor cere să le daţi explicaţii. Ori, sigur, îţi muşti limba vrând să recomanzi un dicţionar al limbii române. Dar te abţii şi viaţa merge înainte. Cu înţelegeri şi cu neînţelegeri.

Distribuie...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

About the author

mm

Mihaela

Scriu despre creativitate şi, săptămânal, despre cărţi. În tot acest timp, lucrez şi la cărţile mele. Pentru colaborări şi mai multe despre ce fac, vă invit să vizitaţi şi...

View all posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *