cafea-jurnal-de-bucuresti

Jurnal de Bucureşti. Viaţa fără cafea. Cum e după 6 luni de pauză

Eram/sunt o mare băutoare de cafea. Neagră, simplă, fără pic de zahăr, fără strop de lapte. Cană serioasă, de circa 200 ml. Dimineaţa, făcută la ibric sau la espressorul italienesc. Parcă nimic nu se compară cu gustul acela dens, parfumat, abundent. O cafea de calitate, se înţelege. Nu mereu proaspăt măcinată, dar pe viitor voi investi cu siguranţă într-un espressor care macină automat cafeaua. Cu riscul de a-mi trezi vecinii încă somnoroşi.

Ce înseamnă însă cafeaua pentru mine? I-aş spune mai mult decât un tabiet sau, dacă vreţi, tabietul tabieturilor. Poate că unii oameni nu pot dezlipi ţigara de felul în care se percep. Eu nu-mi pot dezlipi personalitatea de cafeaua neagră şi simplă, neapărat fierbinte. Aşa m-am obişnuit, aşa mi-am scris manuscrisele, prozele scurte, aşa am trimis cele mai înfricoşătoare e-mail-uri (înfricoşătoare pentru mine, se înţelege), aşa mi-am petrecut cele mai frumoase dimineţi. În linişte şi-n aburi savuroşi de cafea.

E un fel de mică armură (o să râdeţi poate) pe care o pun pentru a-mi oferi un strop de pregătire pentru o nouă zi, un plus de îndrăzneală. Ca atunci când mergi la salon să te tunzi pentru că simţi că ai mai urcat o treaptă importantă din viaţa ta. N-am găsit cu ce să o înlocuiesc şi nici nu vreau aşa că, la momentul potrivit, voi reveni la ea. Căci, sincer, nu are înlocuitor.  Nu poţi începe să citeşti o carte nouă, să dai primele pagini, în compania unei cafele decofeinizate. O asociez (şi iertat să-mi fie dacă din motive de sănătate sunteţi nevoiţi să beţi doar decaff) cu o ceaşcă de cafea bună peste care torn multă apă rece. Mintea mea refuză, papilele mele gustative nu s-ar lăsa înşelate. Ori originalul, ori mai bine lipsă.

Dar fără cafea nu e uşor. Unele dimineţi sunt mai serbede, le lipseşte mica armură de care vă spuneam. Şi cred în tabieturile care ne pornesc ziua, în resorturile de care ne putem numai cu greu lipsi şi în a căror lipsă noi suntem mai puţin… noi.

Îi simt lipsa când zâmbesc numai pe jumătate, mintea mea o cerşeşte când o vede savurată de alţii nu fiindcă îşi aminteşte gustul, ci starea. Nu doza de cofeină (cum spuneam, nu o beau ca să mă trezesc şi sunt cât se poate de trează şi fără), ci plăcerea savurării tabietului în sine. Începutul de zi e unul şchiop, următoarele demersuri umbrite de lipsa primului element din zi.

M-am desprins poate de multe alte lucruri fără să-mi dau seama, însă acesta a fost un obicei care, de-a lungul multor ani (mai bine de şase), mi-a fost aproape la bine şi la rău, m-a alinat prin simpla preparare în dimineţile în care, deşi multe lucruri păreau neclare, nesigure, cafeaua rămânea un lucru cert.

Acestea sunt, dacă vreţi, confesiunile unui cafegiu… de sex feminin! Privaţi de-un tabiet care, dintr-un motiv sau altul, ne făcea bine, ne însenina chiar şi în zilele mohorâte, devenim fără să vrem ursuzi. Dacă aveţi istorisiri cu astfel de transformări pe care le-aţi observat după renunţări, chiar dacă numai temporare, vi le-aştept cu drag (şi cu poftă de cafea!).

Sursă foto.

Distribuie...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

About the author

mm

Mihaela

Scriu despre creativitate şi, săptămânal, despre cărţi. În tot acest timp, lucrez şi la cărţile mele. Pentru colaborări şi mai multe despre ce fac, vă invit să vizitaţi şi...

View all posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *