cautari-mic-dejun-2

Jurnal de Bucureşti: Căutări

Multă vreme am dat vina pe ştirile care mă înconjoară zi de zi. E greu să-ţi mai găseşti cheful de a face ceva, de a o lua de la început cu un proiect, de a îndrăzni să ai propria afacere într-o ţară în care mai toate televiziunile (cel puţin cele oneste) îţi spun că totul se duce de râpă. Mai apoi, am dat vina pe vârstă. Fiindcă un fel de nebunie ai la 23 de ani, o alta ai la 30. Dar ştiu că mă învârt în jurul degetului, că nu au acestea cum să fie motivele reale. În urmă cu mulţi ani am demarat www.wolf25.ro, proiect momentan pus pe hold. E aşa de alţi câţiva ani, am şi pierdut şirul. Ştiu că, dacă aş fi continuat, azi proiectul ar fi ajuns şi mai departe. Dar l-am oprit pentru că nu mai simţeam că sunt unde trebuie, că locul meu nu mai e acolo şi că trebuie să-mi ascult inima care, în acele momente, îmi spunea că trebuie să revin la scris şi să scriu o carte. Ceea ce, un an şi jumătate mai târziu, am şi făcut. “Camera de probă” a apărut în 2017 şi va avea o lansare, după cea de la Bookfest, şi la Gaudeamus în această toamnă, pe 25 noiembrie, sâmbătă, la 11 dimineaţa. Vă aştept cu mare drag şi să nu vă sfiiţi să-mi spuneţi că ne ştim de pe Mic dejun. 🙂 Până la urmă, aici a început totul, într-o formă sau alta.

Privesc cu o curiozitate de om de ştiinţă la cei care, la 26, 27 sau 28 de ani fac cu îndârjire ceea ce eu, în prezent, nu ştiu cum să mai găsesc. Caut, răscolesc printre ideile înşirate şi aştept să facă ceva click. Dar nu oricum, ci puternic, să simt că, da, asta e, că punem ţara la care în doi paşi şi trei mişcări. În Wolf am investit mult, de la timp, bani, energie şi multă dedicare. N-am regretat însă nicio secundă că proiectul s-a oprit acolo, poate şi din convingerea că, într-o zi, va veni din nou vremea lui. Şi cu siguranţă aş face multe, multe, multe lucruri cu totul altfel. Şi, în esenţă, aş rămâne tot eu.

În acelaşi timp, sunt multe proiecte pe care aş putea să le fac zi de zi şi nu mă organizez cum trebuie. Pe cine să dau vina atunci în afară de mine? Mi-am propus să mă trezesc dimineaţa mult mai devreme pentru a reuşi să fac ceea ce seara mintea mea refuză să mai conceapă. Ştiu prea bine ce diferite îţi sunt gândurile din zori de zi faţă de învălmăşeala care se aşterne seară de seară. Un robinet pe care-l laşi să curgă fără să ştii cum să-l opreşti.

Mic dejun de Bucureşti e un alt exemplu concret de proiect rătăcit dintr-un colţ în altul. Azi îmi propun să fie ceva, mâine mă răzgândesc şi-ncerc să-mi dau seama în ce altceva aş putea să-l transform. Mi-e greu să cresc lucrurile fără o ţintă anume.

În acelaşi timp, ştiu că muncă, muncă, muncă. Asta e singura reţetă care dă jurnal-cautariroade. Sigur, mai funcţionează şi drumul ăla doldora de social skills. Dar nu le-am avut niciodată şi nici nu m-aş osteni să par mai prietenoasă decât am chef să fiu, să socializez cu mult mai mult decât personalitatea mea doreşte înainte să cadă lată de osteneală. Dacă ştiu un lucru despre mine e că nu-mi place să fac genul ăla de networking. Toate proiectele crescute până în prezent au crescut organic, de la sine, fără ca eu să zâmbesc frumos în speranţa că unui om cu influenţă o să-i surâdă proiectul meu doar pentru că am ştiut să mă fac plăcută. Sunt mult mai adesea o fire introvertă, un om mai tăcut în mijlocul unei mulţimi mai mari. Sigur, vă voi ţine un speech dacă e nevoie, voi şti să vorbesc cu pasiune despre ceea ce fac. Numai că, de exemplu, dacă m-aţi pune să repet de mai mult de zece ori pe săptămână ce fac, cine sunt, ce-mi place să mănânc la micul dejun şi de ce fac ceea ce fac, ei bine, s-ar putea să nu-mi mai placă atât de tare compania oamenilor. Fără să am nimic personal cu nimeni.

Nu-mi place să aştept, să depind de alţi oameni pentru a face un lucru. Dacă se poate, interacţiune cât mai spre zero. Fiecare ştie ce are de făcut şi face. Cum îşi conduce Warren Buffett afacerile de la distanţă rămâne un mister, dar unul demn de urmat. N-aş fi cel mai bun director de fabrică, e sigur. Ştiu însă că există feluri în care mi-aş putea croi din nou o latură a personalităţii care să fie mulţumită de doza de creativitate pe care o decupează din viaţă, în fiecare zi. Dar sunt în plin proces de căutări şi, cine ştie, poate că va mai dura o vreme. Dacă n-aş mai căuta, nici ideea aceea nu cred că s-ar ivi pur şi simplu. Poate că e nevoie să caut mai mult inspiraţie în jur, să mă las ademenită de lumea aceea ideală în care binele învinge întotdeauna răul. Unul dintre cele mai nedrepte lucruri care mi s-a reproşat vreodată a fost că nu ştiu pe ce lume trăiesc. Am constatat mai târziu că exact oamenii care-ţi spun astfel de lucruri sunt cei care, cu adevărat, îşi inventează propria viaţă, fără a o transforma obligatoriu şi în realitate.

Dar, de fapt, la asta se rezumă lucrurile, asta declanşează acţiunea: să-ţi imaginezi ceea ce încă nu există, ceea ce nu a fost inventat sau ceea ce, pur şi simplu, nu ai făcut tu niciodată.

Habar n-am dacă sunt singurul om care vede lucrurile astfel, frământat de căutări greu de tradus. Dar am mai învăţat ceva: că întotdeauna merită să cauţi, să cercetezi, să sondezi în direcţii diferite, să laşi creativitatea să-ţi contureze viaţa cu acele silver linings. Da, chiar merită. Până la noi idei, trasee şi proiecte, vă las cu acest gând şi cu speranţa că nu e doar capul meu plin de atât de multe întrebări.

Sursă imagine principală. 

Distribuie...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

About the author

mm

Mihaela

Scriu despre creativitate şi, săptămânal, despre cărţi. În tot acest timp, lucrez şi la cărţile mele. Pentru colaborări şi mai multe despre ce fac, vă invit să vizitaţi şi...

View all posts

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *