micdejun19oct7

Jurnal de București: Sunt femeie și pot să fac câteva lucruri

Dacă v-aș spune că puteți face tot, probabil nu m-ați crede. Foarte bine, sunt cu siguranță lucruri pe care ne vom da seama că nu le putem face. Dar întotdeauna trebuie să încercăm.

Citesc zilele acestea despre inegalitățile dintre femei și bărbați, despre cum se mențin niște prejudecăți, adesea invizibile, despre cum cresc bariere interioare numai pentru că, de mici, am fost crescute să devenim femei. Ajungem deci la vorbele înțelepte ale lui Simone de Beauvoir: nu ne naștem femei, ci devenim.

De la alegerile pe care le facem în viață până la ceea ce credem că putem face, mai toate sunt influențate de felul în care am fost crescute, educate și tratate de societate. Și totul începe din prima zi de naștere: părinții au tendință să-și țină mai mult fetițele în brațe. La câțiva ani, băieții sunt încurajați și învățați să se cațere pe toate structurile din locurile de joacă. Mai exact și mai important, sunt învățați să creadă că pot face asta. Fetițele, în schimb, sunt mai protejate, atenționate mai des să aibă grijă la mers, să nu se zgârie, să nu cocoațe. Sunt învățate, cu alte cuvinte, că sunt mai fragile, că se pot răni mai ușor. Iar despre șirul de alegeri și convingeri pe care le experimentăm ca femei, de-a lungul vieții, Sheryl Sandberg a scris minunat în cartea sa, Lean In, despre care voi scrie în curând mai multe (mai am câteva pagini de citit, dar cartea e deja burdușită cu post-it-uri).

Vă promit că multe dintre citatele pe care le voi include vă vor schimba multe convingeri actuale și vă vor dărui o doză suplimentară de curaj, atât de necesară în ziua de azi.

A fost o săptămână plină de lucruri tăiate de pe listă, lucruri pentru care am muncit zi de zi. Citind într-o dimineaţă în metrou mi-am dat seama că multe dintre lucrurile pe care le fac azi nu ar fi fost posibile fără un şir lung de multe alte decizii pe care le-am luat în trecut.

În general, hotărârile mici compun marile decizii aşa că la primele trebuie să fim atenţi şi să ne dăm seama, pe cât putem, de efectele lor pe termen lung.

De la ceea ce ne spunem până la cum alegem să ne îmbrăcăm într-o zi. Oricare dintre acestea ne pot ajuta sau, dimpotrivă, nu ne vor aduce nimic bun.

mic-dejun19oct5
Dimineţile mele
mic-dejun-19oct4
Un fragment dintr-un weekend recent
micdejun19oct3
Un alt fragment din acelaşi weekend @ Deschis Gastrobar
micdejun19oct
Deschis Gastrobar

Dacă doriţi recomandări de lectură, am scris săptămâna aceasta despre:

Cartea librăriilor: 75 de povești ilustrate cu și despre librari și librăriile lor

şi
„Cartea neliniştirii”, de Fernando Pessoa, e jurnalul unui geniu fără somn

I-am luat un interviu traducătoarei şi scriitoarei Veronica D. Niculescu despre noul său roman Spre văi de jad şi sălbăţieMi-am dorit o carte la care să scriu mult, o poveste în care să trăiesc

Interviu Veronica Niculescu

Iar mie mi-a fost luat un interviu acum câteva luni bune şi a fost publicat recent: Conexiuni -Mihaela.

Recent s-a lansat şi romanul Interior zero de Lavinia Branişte, despre care vă voi spune în curând mai multe. Până atunci, vi-l recomand însă cu toată căldura. E deja una dintre cărţile preferate citite anul acesta!

Ori de câte ori mă tem că n-am făcut un lucru bine sau că nu voi reuşi să fac ceva cum trebuie, ori de câte ori îmi pierd încrederea în mine (căci se întâmplă, nu suntem roboţi şi suntem departe de a fi perfecţi), îmi amintesc de lista lungă de lucruri pe care le-am făcut, de reuşite, mai mici sau mai mari, fără să le mai văd prin ochii altora, ci numai prin propria perspectivă.

În timp, lista a devenit mai solidă, un punct de sprijin pe care mă pot baza mai mult. Dar a fost un exerciţiu pe care l-am făcut îndelung cu mine, amintindu-mi, întâi de toate, că le merit.

Ne mirăm adesea în faţa lucrurilor bune care ni se întâmplă, în vreme ce în faţa celor rele şuierăm un “Ştiam eu!”. Ne punem la fel de des succesul pe seama altora, neîncrezătoare că meritul ar putea să fie cu totul sau în proporţie de 99 la sută al nostru. Şi este. Dar ne e atât de greu să credem asta încât ne adâncim şi mai tare în dat vina pe împrejurări, în construit teorii care să ne demonstreze tot nouă că reuşita a ţinut de o simplă aliniere a planetelor. Ne minimizăm eforturile şi, odată cu ele, pe noi înşine. Ori tocmai împotriva unei astfel de atitudini mi-ar plăcea să luptăm mai des, puţin câte puţin. Putem face multe, multe lucruri.

Distribuie...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

About the author

mm

Mihaela

Scriu despre creativitate şi, săptămânal, despre cărţi. În tot acest timp, lucrez şi la cărţile mele. Pentru colaborări şi mai multe despre ce fac, vă invit să vizitaţi şi...

View all posts

2 Comments

  • Mda, referitor la ultimul paragraf, de “impostor syndrome” nu e usor de scapat mai ales cand iti lipsesc modelele in viata. Pe plan personal, ducem vieti total diferite de generatia parintilor nostri si pe plan profesional, femeile care sa se simta bine in pielea lor si impacate cu echilibrul familie-cariera, sunt mult mai rare de gasit decat barbatii. Deci daca motivatia nu vine din exterior, trebuie gasita in interior, si aici este problema. De unde ne “adapam” emotional sa nu cadem prada nesigurantei atunci cand ni se arunca un nou proiect in brate sau o promovare? Hmm, food for thought.

    • Aş spune că din interior. E important să avem şi modele, dar cred că atunci când încrederea interioară lipseşte, modelele îşi pierd rolul formator sau cel care ar trebui să inspire. Cred că ajută un punct stabil, o bază anume la care să revenim când avem nevoie să ne “adăpăm” emoţional, cum bine ai zis. De o superwoman care să fim tot noi şi care să fie în interiorul nostru, să o creştem şi să o cunoaştem foarte bine. Şi, când e de sărit un hop sau în orice moment în care uităm de ea, să ne tragă de mânecă sau, după caz, să ne ia în braţe.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *