coffee-1246511_960_720

Lecţii despre linişte, despre cum ne construim realitatea, despre cum nu e bine să ne minţim singuri

Scriam foarte mult, în urmă cu foarte mulţi ani, despre mine, despre emoţii, despre ceea ce credeam că reprezintă realitatea. Numai că, deşi în acea vreme poate că autoanaliza aceea a fost un lucru bun (poate că se petrecea la un timp al său), vine o vreme când reuşeşti să te descâlceşti de propria realitate care nu întotdeauna se potriveşte cu mediul înconjurător, în sensul că mai mult rău îţi face să crezi că bula ta e cea mai importantă. Nu e.

Mă refer aici la încercarea de a te poziţiona altfel în centrul lumii: să te concentrezi pe natură, pe exerciţii fizice, pe activităţi care-ţi plac, evenimente care te bucură, oameni care te inspiră. Să admiri şi să creezi în acelaşi timp.

Nu e productiv să vorbim la infinit despre noi. Nu e productiv fiindcă nu facem decât să ne convingem singuri că realitatea noastră e întocmai aşa cum o zugrăvim zi de zi, cu atâta sârguinţă şi convingere. Şi nu e. Există multe lucruri echilibrate în jurul nostru, iar a şti să te poziţionezi echidistant faţă de extremele lumii actuale înseamnă să ieşi din bula ta în care ori totul e dramatic, ori totul e fantastic.

În linişte şi în lectură, de exemplu, ţi se oferă această oportunitate de a te orienta către ceilalţi. Le observi opiniile, le analizezi, cu unele rezonezi şi cu altele nu eşti de acord. Te schimb citind, înţelegând lecţii noi sau dând dreptate unor scriitori care-ţi citesc în inimă.

Din acest motiv şi alte, de mai bine de 3 ani nu mai scriu despre mine ca înainte. Asta şi pentru că m-am schimbat şi pentru că lecţii noi găseşti pretutindeni, dar mai puţine în momentul în care îţi restrângi realitatea numai la micul tău univers.

Suntem mai de folos lumii când încercăm cu adevărat să o înţelegem şi nu încercând să facem lumea să ne creadă punctul nostru de vedere pe care-l considerăm unic şi imposibil de combătut. Mă tem de replicile rostite cu iz de adevăr absolut, cu miros de sentinţă judecătorească. Etichetele, judecăţile de valoare, prejudecăţile şi impresia că rostim doar propoziţii poleite cu aurul dreptăţii mă îndepărtează. Mai ales azi, într-o lume care nu are nevoie de înfoiat în pene, ci de acţiuni concrete.

Am văzut ieri seară Lion. Nu e film de Oscar, dar e un film care-ţi aminteşte că lumea e departe de a fi în echilibru. Că în orice secundă e nevoie de acţiunile noastre benefice, oricât de mici. Am văzut copii dormind pe cartoane. Ne-am obişnuit cu grozăviile vieţii. Să nu ne obişnuim cu grozăviile vieţii. Şi să nu ne adâncim în bulele noastre mici din care putem ajuta prea puţin.

Distribuie...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

About the author

mm

Mihaela

Scriu despre creativitate şi, săptămânal, despre cărţi. În tot acest timp, lucrez şi la cărţile mele. Pentru colaborări şi mai multe despre ce fac, vă invit să vizitaţi şi...

View all posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *