beach-1868130_960_720

Realitatea despre care nu vorbeşte nimeni: femeile nu se susţin reciproc

Aş vrea să vorbesc astăzi despre o realitate pe care nu o văd prea des discutată nici în online, nici în scris, nici pe la colţuri, acolo unde se beau ocazional cafele şi se istorisesc povestiri tragi-comice. Mă refer strict la contextele profesionale, indiferent de domeniu. Includ aici şi industriile creative unde, de-a lungul timpului, am constatat poate cea mai puţină forţă de susţinere pe termen lung. La nivel de suprafaţă, la nivel organizaţional şi la nivel teoretic, susţinerea există. Semnăturile se dau, lucrurile se organizează.

În practică însă, realitatea unei zile arată cu totul altfel. Şi n-o spun doar eu. Cine a citit cartea lui Sheryl Sandberg, Lean In, cine a citit-o pe Elena Ferrante, cine a răsfoit o carte de Simone de Beauvoir a regăsit (sau va regăsi) cu siguranţă unele dintre trăsăturile tipic feminine pe care ne place să le ţinem ascunse şi să ne prefacem că nu există.

Nimic mai greşit, dacă mă întrebaţi pe mine. Nu o dată m-am lovit de dorinţa altei persoane de a ridica de una singură munţii. Nu o dată am înfruntat obstacole născute din dorinţa celeilalte persoane, de gen feminin, de a nu reuşi sub formă de parteneriat sau ca echipă, ci ca individ. Ori asta, într-un context care se compară zilnic cu cel al bărbaţilor, nu ne aduce decât pierderi.

Vrem să câştigăm, vrem să obţinem noi recunoaşteri, dar nu ştim să ne sprijinim una pe cealaltă. De la lucrurile mici până la cele mari. Vrem să formăm echipe, dar nu ne place succesul celei de lângă noi. Vrem să câştigăm mai mult, dar invidiem cifra de la sfârşitul lunii pe care o obţine cealaltă. Nu, realitatea femeilor nu e deloc una prietenoasă, cum nici în basme nu o întâlnim, de altfel. Până şi Albă-ca-zăpada e salvată de cei şapte pitici şi de prinţ. Cu siguranţă, contextul social şi cultural ne învaţă să vrem să răzbatem de unele singure. În mod cert, undeva între devenirea noastră şi obţinerea succesului, o parte din vină nu ne aparţine. Însă până când putem da vina pe context? E vremea unei analize sincere, a unei auto-îndrumări. Fiindcă nicicând n-a fost o nevoie mai mare de susţinere din partea unei femei pentru o altă femeie. Sigur că alegerile din S.U.A. ar fi fost cu totul altele dacă ar fi existat o astfel de susţinere. Sigur că literatura (inclusiv cea română) nu ar mai avea de înfruntat probleme care ţin de gen. Sigur că politica ar fi un domeniu echilibrat dacă ar exista o astfel de armonie, cu riscul de a folosi un termen ce trimite aproape înspre ceea ce sună a utopie.

Un sociolog ar şti poate să-mi înşire cauzele concrete ale modului în care nu ne complimentăm reciproc aproape niciodată sincer, în care ştim să ne purtăm ranchiunile peste ani şi ani, în felul în care nu socializăm aşa cum o fac bărbaţii. Şi nu e nimic rău în asta. Dacă vrem un exemplu de succes al unui parteneriat, dacă vrem o firmă sau o asociaţie care să se ridice deasupra unui context nefavorabil, va trebui să învăţăm, în al 12-lea ceas, să întoarcem sinceritatea pe toate părţile şi să ne întrebăm, de fapt, de ce nu ne putem bucura cu adevărat de bucuria celeilalte sau de ce, măcar, nu ne putem păstra un simţ al indiferenţei aşa cum, ne place sau nu, ştiu să-l exercite bărbaţii. Avem un spirit competiţional mai mare decât al lor (de-aici şi comparaţiile continue) pe care-l folosim însă în detrimentul nostru. Şi dacă v-aţi lovit de astfel de contexte, emoţii şi întâmplări, vă rog să-mi scrieţi. Sunt convinsă că nu sunt singura care crede aceste lucruri, dar mi-ar plăcea să ştiu că nu doar vocile din mintea mea îmi argumentează opiniile. 🙂 Glumă prin care nu vreau să-mi minimalizez concluziile şi  nici convingerea.

Distribuie...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

About the author

mm

Mihaela

Scriu despre creativitate şi, săptămânal, despre cărţi. În tot acest timp, lucrez şi la cărţile mele. Pentru colaborări şi mai multe despre ce fac, vă invit să vizitaţi şi...

View all posts

3 Comments

  • Da, din pacate trebuie sa fiu de acord cu tine. Am reusit si eu sa articulez acest aspect grosolan al relatiilor feminine, dar tarziu, la maturitate. Intotdeauna am avut senzatia ca ceva lipseste sau nu e cum ar trebui sa fie cand vine vorba de interactiunile dintre noi, femeile. Am incercat chiar sa discut problema cu prietenele si colegele de birou, insa, cu rare exceptii, problema se pierde cumva in dialog. Tristut, dar iata ca, macar, ne mai trezim, unele dintre noi, la realitate. Baby steps!

    • Călătorind, mi-am dat seama şi că acest aspect e mai accentuat (sau nu) în funcţie de cultura unei ţări. Aş spune că la noi e adesea extrem de făţiş un astfel de raport deloc favorabil. Şi e păcat, mare păcat.

  • Călătorind, mi-am dat seama şi că acest aspect e mai accentuat (sau nu) în funcţie de cultura unei ţări. Aş spune că la noi e adesea extrem de făţiş un astfel de raport deloc favorabil. Şi e păcat, mare păcat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *