spuneti-da-oportunitatilor

Jurnal de Bucureşti: Spuneţi “Da” proiectelor noi din viaţa voastră!

Mai am puţin şi-mi fac un tricou cu propoziţia asta fiindcă alături de “Lumea îi răsplăteşte pe cei care duc lucrurile la bun sfârşit”, a devenit printre preferatele mele. Îmi stă în fire să încep proiecte noi din două în două ore. Îmi vin idei, le notez, fac propuneri, sondez posibilităţi. Las creativitatea să zburde în voie şi să-şi facă de cap. Parol, cred că se înscrie la categoria side effects după o facultate în care n-am avut timp de nimic altceva în afară de Shakespeare citit la trei dimineaţa şi examene de literatură comparată în limba franceză. Dar timpul trece şi, din fericire, la master ţi se deschid ochii şi vezi lumina care îţi poate inunda calea profesională. Sunt încă departe de punctul în care îmi doresc să fiu, dar cresc, zi de zi, şi las cumva oportunităţile care se ivesc să îmi dicteze această cale, fără să pierd din vedere traseul pe care am început deja să-l construiesc şi la care lucrez din greu zi de zi.

Nu cred că trebuie să ne alegem un singur lucru pe care să ni-l lipim de frunte. Sunt scriitor, sunt bucătar, sunt pictor. Dar cred cu tărie că tot ceea ce facem trebuie făcut cum trebuie. Şi mai cred că o singură friptură băgată la cuptor şi o porţie de cartofi gătită peste alţi zece ani nu ne face bucătări şi în niciun caz “chefs”.

Ce sunt azi? Scriitor. Scriitoare. Dar m-am temut multă vreme să folosesc cuvântul acesta. Când eram mică spuneam că voi ajunge scriitoare, fără să ştiu că eram deja. În facultatea care s-a preocupat din greu să îndese vise şi speranţe pe sub parchet, nu m-am mai simţit deloc aşa, deşi scriam, scriam şi atunci.  Am fost scriitoare din momentul în care am scris prima mea poezie.

Am fost scriitoare din momentul în care am făcut prima mea compunere, publicată în ziarul şcolii. Micile victorii pe care nu învăţăm să le apreciem de mici. Mi se pare că din scenariul nostru autohton lipseşte ceva care ţine de modul în care reuşim, ca adulţi, să ne gestionăm relaţia pe care o avem cu ceea ce ne pasionează. Pe de o parte, ne e teamă s-o numim, să spunem lumii că asta ne place şi asta am fost crescuţi să facem. Pe de altă parte, nu muncim suficient de mult, nu ne luăm în seamă pasiunea şi n-o ajutăm să crească.

Da, cred mult în acel 99% de muncă şi cred că acum câţiva ani nu credeam asta. Mi se părea că unele lucruri fie sunt imposibile, fie se află la o distanţă mult prea mare şi-atunci mai bine nu-mi bat capul. Dar apoi am început să fac din ce în ce mai multe lucruri. Să lucrez în direcţia potrivită. Să spun “da” proiectelor noi şi oportuniţăţilor. Să-mi organizez visele la început de an sau la câteva luni distanţă. Să îmi apreciez singură munca şi eforturile. Să le îngrămădesc pe toate într-un corpus pe care îl văd şi acum în faţa ochilor.

Dar, atenţie, acel corpus de muncă pe care mi-l imaginez ca o sferă există şi în realitate. E compus din toate zecile de recenzii şi articole scrise, din toate interviurile luate, din toate încercările, reuşitele şi nereuşitele deopotrivă. Sunt toate acolo, cu e-mail-urile care au rămas fără răspuns, cu colaborările care s-au frânt în faşă. Dar alături le stau e-mail-urile la care am primit răspuns şi alături stau oamenii care mi-au oferit şansa de a lucra împreună şi de a descoperi că lumea poate fi şi altfel.

Cum altfel? Sunt o fire introvertă. Nu s-ar zice dacă m-aţi cunoaşte întâmplător la o lansare de carte, să zicem, unde aş face conversaţie şi chiar, dacă am rezona, aş sta la palavre ore în şir. Dar dacă nu aş rezona sau dacă aş simţi chiar şi cea mai mică urmă de îndoială, emoţie sau teamă în legătură cu a merge să vorbesc cu cineva, atunci acolo se încheie lucrurile.

Acel capitol de “networking” e un atribut slab pe care nu ştiu încă să-l îmbunătăţesc. Mi-ar plăcea, dar cred că în mine încă mai e ceva de reparat. Ceva care mă face adesea să par în ochii altora prea puţin dispusă să stau la taclale sau disponibilă pentru o nouă colaborare. Reversul medaliei pentru introverţii care ar sta să lucreze şi să predea un proiect la termenul stabilit.

Nu mă înţelegeţi greşit, am găsit metoda care să funcţioneze (vedeţi toate cele de mai sus, cele cu 99% muncă). Sigur, nu strică să faci networking. Dar cam atât. Fiindcă a trage de oameni sau a-i flata pentru a încerca să legi relaţii cu ei nu se numără printre felurile pe care le diger. Şi poate tocmai de-asta-mi repugnă parţial ideea de networking pe care îl asociez cu încercarea de a atrage foloase din astfel de relaţii. Cred în simpatiile care se nasc firesc, natural, în oportunităţile pe care ţi le scoate viaţa în cale pentru că altcineva a văzut ceva în tine sau pentru că ai întrebat fără să te superi când ţi s-a zis nu. Fiindcă mai apoi ţi s-a zis şi da. Am tras mult de oameni în trecut, de întâmplări, de personaje. Nu trageţi, nu funcţionează aşa. Dar spuneţi “da” oportunităţilor din viaţa voastră, zâmbiţi şi, în limita posibilităţilor, faceţi şi puţin networking! Dar cu sinceritate!

Distribuie...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

About the author

mm

Mihaela

Scriu despre creativitate şi, săptămânal, despre cărţi. În tot acest timp, lucrez şi la cărţile mele. Pentru colaborări şi mai multe despre ce fac, vă invit să vizitaţi şi...

View all posts

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *