sam-678829-unsplash

Iubire amară-Elena Ferrante. Cartea săptămânii şi romanul ei de debut, scris în 1992

Am scris de nenumărate ori despre Elena Ferrante. Este, fără îndoială, una dintre scriitoarele mele preferate şi aş vrea să spun, celor care mai au vreo urmă de îndoială, că scriitura sa nu este una uşoară, că loveşte străfulgerător şi că romanul său de debut, “L’amore molesto” (tradus la noi prin “Iubire amară”), apărut în 1992, a fost publicat recent la Pandora M.

Mi-e greu să simt că descriu suficient ceea ce înseamnă Ferrante din punct de Iubire-amara-elena-ferrantevedere al scriiturii. Este ceea ce mi-aş dori să pot crea, dar simt că nu am curajul şi, deocamdată, îndemânarea necesară. “Iubire amară” nu mi s-a părut cel mai bun roman al său, asta fiindcă citisem tot ce mai scrisese, dar până la final mi-am schimbat părerea. Cartea e una care îţi creează aceeaşi senzaţie de disconfort pe care ţi-o oferă şi punerea faţă în faţă cu adevărul de care ai dori să scapi. Ferrante nu se poartă niciodată cu cititorul său cu mănuşi şi ştie exact unde să lovească, îşi cunoaşte ca în palmă cititorul, ştie din ce punct îl vă năuci sau îl va face să sufere. Da, simţi că suferi pentru personajele sale aşa cum, îţi promit, nu ai mai făcut-o de mult. Am plâns la finalul cărţii şi parcă am zărit-o pe Ferrante, fără să-i ştiu, fireşte, chipul, privindu-mă satisfăcută, mulţumită de cartea pe care a scris-o, ştiind că şi-a atins scopul.

Nu fac, evident, o recenzie. Nu vă ofer citate şi nici referiri la personajele din carte. Sunt pagini nesfârşite pe care le-aş putea scrie despre ceea ce îi caracterizează Elenei Ferrante romanele, de la tema maternităţii, până la copilărie şi violenţa întâlnită în sânul familiilor în jurul cărora se regăseşte întotdeauna protagonista copil).

Sinceritatea ei vine din luciditatea şi hotărârea de care se foloseşte pentru a-şi înarma scrisul cu o forţă neasemuită. Va scrie fără oprelişti, fără teama de reacţia cititorului. Ba chiar îi place, şi-l imaginează poate ghemuit pe fotoliu, incomod. Incomod în interiorul său, disecând, în timp ce citeşte, cuvintele pe care el nu ar avea curajul să le spună cu voce tare. Iar Ferrante le scrie pentru noi toţi. E mesagerul nostru pe care încă nu ştim cum să-l tratăm, e povestitoarea pe care încă nu ştim în ce categorie să o închidem. Numai că Ferrante, prin scris, e mai liberă decât noi toţi fără a ne ascunde că are, în ciuda meseriei de scriitor şi a ficţiunii de care ne convinge de fiecare dată, o copilărie din care nu a evadat încă. Pentru că fantasmele au nevoie uneori de ani şi sute sau mii de pagini înainte să dispară complet. Iar de la Ferrante cred că ne mai putem aştepta la câteva sute bune înainte de o nouă temă care să înlocuiască ceea ce a ajuns deja la noi prin Tetralogia napolitană, Fiica ascunsă şi Zilele regăsirii mele.

Distribuie...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

About the author

mm

Mihaela

Scriu despre creativitate şi, săptămânal, despre cărţi. În tot acest timp, lucrez şi la cărţile mele. Pentru colaborări şi mai multe despre ce fac, vă invit să vizitaţi şi...

View all posts

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *