photo-1485217988980-11786ced9454

Despre jobul de zi şi pasiunea de după. De ce ne împărţim între două joburi full-time?

Cunoaşteţi cu toţii, cred, oameni care merg la un program de lucru de la 9 la 6 şi care seara încep să se ocupe de adevărata lor pasiune sau care dimineaţa se trezesc de la 5 pentru a-şi creşte un mic business de care se simt cu adevărat mândri şi de care le place să se ocupe. De ce ne împărţim astfel între două joburi full-time?

Mânaţi de nevoie, proaspăt ieşiţi de pe băncile facultăţii, căutăm un job (cât de cât) bine plătit. Nu ne interesează regulile conform cărora dacă-ţi urmezi pasiunea, vor veni în cele din urmă şi banii. Şi nu ne mai interesează pentru că cei mai mulţi dintre noi le-au uitat.

Mi-am dat seama de asta în această dimineaţă. Când suntem mici, ştim foarte clar ce ne place să facem şi, de regulă, ne pasionează o mulţime de lucruri. Dar până pe la 11-12 ani cam avem în minte o idee despre ce ne-am dori să fim (eu voiam să fiu regizor de film) şi se vede deja ce ne place să facem şi ce materii ne plac la şcoală. În linii mari, ar fi o direcţie destul de bună de urmat. Numai că, cel mai adesea, nu urmăm niciuna, o urmăm pe cea greşită sau mai multe în acelaşi timp. Motivul? Cel financiar. Suntem de mici îndreptaţi către un viitor care să ne poată asigura susţinerea financiară, doar că şcoala nu ştie cum să ne ajute suficient de mult. Tăvălugul care netezeşte câmpul trece peste noi toţi şi uniformizează aproape iremediabil. Astfel, întrebarea “Ce vrei să te faci când vei fi mare?” devine o întrebare doar pentru amuzamentul adulţilor.

Fiindcă, pe de o parte, cel puţin în teorie, ar trebui să ne urmăm pasiunile. Dar în practică, încă de mici, suntem direcţionaţi către ceea ce, tot în teorie, ar trebui să ne aducă bani. Numai că devenim adulţi şi ne trezim că nu ne place ceea ce facem, că banii n-aduc fericirea şi că vrem să facem cu totul şi cu totul altceva, mult mai apropiat de ce făceam când eram mici şi mult mai apropiat de sufletul nostru. Fiindcă pentru acest al doilea “job” la care ne înhămăm merge sufletul nostru la interviul de angajare.

Mi-ar plăcea să fim îndrumaţi de mici către ceea ce ar putea să ne ofere o împlinire profesională ca adulţi. Nu spun că nu sunt şi oameni pasionaţi de finanţe, de economie, de medicină, dar cred că printre cei care ajung foarte sus cei mai mulţi sunt exact cei care au pus şi pasiune în ceea ce au făcut.

Dincolo de sprijinul pe care l-ar putea acorda pe timpul şcolii un consilier vocaţional (dar unul bine pregătit şi nu existent doar în fişa postului), se înţelege că şi structura materiilor şcolare ar trebui regândită din temelii şi că ideal ar fi să luăm cu adevărat modele educative care dau roade în alte ţări (chiar dacă la noi reticenţa la nou e uriaş de mare). Trebuie să îi facem pe oameni să înţeleagă (şi mai ales pe părinţi) că toate investiţiile trebuie să se îndrepte urgent către o educaţie de calitate. Fiindcă o educaţie de calitate înseamnă nu doar un profesionist bine pregătit, ci şi un adult împlinit, un cetăţean responsabil, un sprijin adus economiei şi dezvoltării unei întregi ţări. Fiecare om ar trebui să poată contribui realmente, într-un fel sau altul, la ceea ce înseamnă creşterea unei societăţi. Azi, cum bine citeam zilele trecute, mulţi părinţi se bucură de faptul că propriii copii au joburi uşoare, bine plătite şi la care nu trebuie să muncească prea mult. Timpul trece, leafa merge, nu-i aşa?

Ca indivizi, ne putem îndrepta prin alegerile pe care le facem conştient mai târziu. Noi cursuri, workshop-uri, ateliere care să ne reeduce şi care să ne îndrepte paşii către construirea unui business sau către un job care să ne împlinească inclusiv emoţional, nu doar financiar.

Dezechilibrele în această arie mi se par încă foarte mari, dar, pe de altă parte, e un semnal infinit de bun faptul că există atâta forţă în noi de a reveni pe calea cea bună, de a construi în fărâmele de timp pe care le avem la dispoziţie, de a lua constant pe cont propriu modele din afară şi de a încerca să le aplicăm şi la noi. Şi, poate că, într-o bună zi, va apărea şi acel sprijin actualmente inexistent din partea statului pentru dezvoltarea unui sistem educaţional care să depăşească bariera atât de înţepenită în trecut.

Până atunci însă, avem datoria de a căuta în noi înşine şi în exterior, de a încerca, de a testa, de a găsi acel drum care ne împlineşte creativ şi profesional, de a străbate toate treptele şi de a reuşi să ajungem la acel punct în care două job-uri full-time nu mai sunt obligatorii.

Distribuie...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

About the author

mm

Mihaela

Scriu despre creativitate şi, săptămânal, despre cărţi. În tot acest timp, lucrez şi la cărţile mele. Pentru colaborări şi mai multe despre ce fac, vă invit să vizitaţi şi...

View all posts

2 Comments

  • Eu sunt în categoria celor care lucrează de la 9-17:30 într-un birou, iar blogul e doar un hobby, scriu când am timp/chef. Am încercat acum 2 ani să fac o schimbare, să lucrez în lumea editorială, dar, din păcate, realitatea financiară nu se potrivea cu nevoile mele actuale (rată apartament), așa că, am ales să las pasiunea pentru cărți la nivel de job part-time, care, ocazional, mi-a adus și ceva câștiguri.
    Atâta timp cât jobul full time nu te face nefericit, ba chiar îți aduce mici bucurii/satisfacții, mi se pare rezonabil să jonglezi pasiunea în afara orelor de program. E vorba de un echilibru până la urmă, cel puțin la mine funcționează. Eu nu prea știam ce voiam să fac nici când eram mică, undeva prin clasa a 6a cred că am știut că voi face ceva pe filieră umanistă, fără însă să am o direcție clară.

    • Total de acord că trebuie să existe un echilibru, dar ştiu foarte mulţi oameni cu joburi care nu-i împlinesc şi care only pay the bills. Sigur că poţi face un fel de pace cu tine şi cu faptul că încă nu ai transformat pasiunea în ceva care să plătească şi ratele (same situation here). Eu sunt recunoscătoare, de exemplu, că sunt plătită să scriu, dar aş vrea să mă extind şi mai mult în zona asta. Ştiu că pot face mult mai mult şi asta voi face.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *